Blog

Gradiniţa “Jean Monnet”

Gradiniţa “Jean Monnet” – sora noastră mai mică
Zilele acestea copiii din Grupa mare 2  au  pus murături  după ce au vorbit despre legumele de toamnă!
După o frumoasă lectie despre fructe de toamnă,  la evaluare, copiii au realizat o piramidă a fructelor de toamnă .
Mânuțe harnice asemenea furnicuţelor de mai jos care ne-au asistat la activitate.

Iata câteva imagini!

 

Proiectul trinațional Germania-Franța-România K.U.B.E. (O.F.A.J.)

Imagini de la ultima mobilitate din Proiectul trinațional Germania-Franța-România K.U.B.E. (O.F.A.J.) – Marsilia, 10-18 octombrie 2015
Liceul Teoretic „Jean Monnet” a fost reprezentat de 10 cadre didactice: Elena Draghia (prof. lb. franceză), Lidia Guțu (consilier psihopedagogic), Nicoleta Ionescu (prof. lb. română), Emilia Tănase (prof. lb. română), Simona Tănase (prof. lb. română), Alexandra Vidu (prof. pt. înv. primar), Ștefania Pavel (prof. pt. înv. primar), Marinela Ion (prof. ed. fizică și sport), Claudia Bunea (prof. arte plastice), Marinela Teodor (prof. ed. tehnologică).

Mai multe informaţii aici

“25 de tineri trimiși la închisoare”

25 de tineri trimiși la închisoare

                …Pentru că au vrut să afle adevărul. Aceasta ar fi o primă precizare care ar reduce din voita exagerare a titlului. Într-adevăr, crima celor 25 de liceeni din muncipiul București a fost curiozitatea de a afla cât mai multe despre comunismul din România și despre închisorile acestuia. Sentința a fost pronunțată în urma unui concurs de eseuri tematice – La ce ideal nu aș renunța chiar cu prețul propriei libertăți– , iar condamnații urmau să viziteze locurile în care s-a suferit cel mai mult pentru acest ideal, scump cât libertatea.

Toate aceste analogii juridico-penale s-au materializat, într-o manieră mult mai civilă, în cadrul Turului închisorilor comuniste, desfășurat în perioada 7 – 10 septembrie. Participanții au vizitat cele mai cunoscute închisori comuniste din România, aflând istoria acestora și corelând-o cu întreaga istorie a comunismului. Pitești, Aiud, Gherla, Sighetu Marmației, Râmnicu-Sărat, Jilava, orașe obișnuite în aparență, au devenit pentru liceeni mărturii vii ale represiunii, ale martiriului și ale unei istorii necruțătoare. Fie funcționând și în prezent ca închisori, fie devenite muzee, punctele itinerarului au păstrat în ele ceva din amintirea calvarului de acum mai bine de șaizeci de ani.

Prima destinație a fost Pitești. Într-un edificiu în forma literei T, din care doar o porțiune formează actualmente muzeul aflat în gestiunea fundației Sfinții Închisorilor, stă  întipărită istoria Experimentului Pitești. Totuși nimic nu ne-ar fi sugerat la prima vedere bestialitățile care s-au înfăptuit acolo. Nimic din subsolul, unde cândva erau bucătăriile și băile, nu ne-ar fi dus cu gândul la pașii schilodiți de bătăi ai celor ce au trecut pe acolo. Nimic dintr-o încăpere mai largă, de la etajul unu – acum paraclis, nu ne-ar fi sugerat că anume acolo, în sala interogatoriului, deținuții, studenți, în mare măsură, erau torturați, fizic și psihologic, într-un mod inuman, până ajungeau să-și decline cele mai sfinte idealuri și să  înceapă ei înșiși să maltrateze pe alții. Or această imagine a unor atrocități orwelliene (cruntele bătăi și suplicii din celebru roman 1984 de George Orwell) care te făceau să admiți inadmisibilul și să-ți ponegrești până și credința, familia, doare prin însăși faptul că a putut fi concepută. Devenită în anii `80 Trust de Construcții Industriale, clădirea penitenciarului poartă prea puține urme ale barbariilor trecute. Zidurile tac.

Tac și cele de la Aiud, deși la un nivel mai degrabă metaforic. Fosta închisoare comunistă este în prezent penitenciar cu regim de maximă siguranță. Deținuții de acum beneficiză de asistență socială, au acces la surse de informație de actualitate și la comunicare prin telefon fix. Doar o cameră memorială și o capelă amintesc de mulțimea intelectualilor care au suferit acolo. Voi n-ați fost cu noi în celule – par a veni în gând versurile poetului Radu Gyr, și el deținut aici. Lipsiți de orice mijloace de comunicare în perimetrul penitenciarului, fără ceasuri și telefoane, ne întrebam cât o fi ora. Aici timpul nu contează, ne spunea angajatul închisorii. Închisoarea avea o temporalitate a ei, de o precizie și o monotonie copleșitoare.

Același timp împietrit într-un proiect repetitiv, de o disciplină militară, l-am regăsit și la Gherla. Fostă închisoare a țăranilor și a muncitorilor potrivnici regimului, acum penitenciar cu regim de maximă siguranță, Gherla impresionează printr-un edificiu datând din perioada habsburgică, acum renovat, un centru educațional bine organizat și  prin bunele condiții de deținere. Tragicul trecut comunist  se citește încă  pe pereții zarcăi ( o secțiune din subsolul închisorii) și într-o mică clădire (acum muzeu) în care se vehiculează că s-ar fi efectuat execuțiile. Amintirea acestui trecut e una a durerii și a rușinii.

Durere și rușine se văd înlocuite de memorie și pietate la Sighetu Marmației . Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, realizat și administrat de către Academia Civică,  stă ca un viu exemplu al perpetuării memoriei  crimelor comunismului. Fosta închisoare destinată liderilor politici ai vremii și clericilor bisericii greco-catolice e cu siguranță cel mai bine organizat muzeu al comunismului din România. Celulele, camerele și fostele cabinete ale administrației sunt amenjate cu expoziții pe diverse teme cu privire la istoria comunismului românesc.  Astfel zidurile fostei închisori de la Sighet par a fi unicile care nu tac. Împânzite cu fotografii, acte, mărturii ale foștilor deținuți, acestea vorbesc de cruntele dureri cărora le-au fost martore.  Iar memoria ca o formă de justiție, celebră idee a Anei Blandiana, fondatoare a memorialului (alături de Romulus Rusan), pare a îngloba întreaga rațiune de a fi a memorialului – nu condamnăm direct, ci, prin memoria noastră, prin viul gând la cei care au suferit pentru idealurile lor, facem justiția pe care numai o înțelegere corectă și o acceptare a istoriei o poate face.

Ultimile dintre închisorile vizitate au fost cele de la Râmnicu-Sărat și Jilava. Prima, în prezent în paragină, se află în administrarea Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc. Destinată cu precădere liderilor politici, aceasta a fost supranumită închisoarea tăcerii. Deținuții fiind singuri în celulă, izolarea era absolută, iar tăcerile erau întrerupre doar de mesaje și rugăciuni spuse  prin codul Morse.

Turul s-a încheiat cu vizita la Jilava. În prezent penitenciar-spital București – Jilava, închisoarea era cunoscută drept unitate de tranzit în vreme comunistă. De aici deținuții erau repartizați spre pușcăriile din țară. Drumul patimelor și al luptei cu sine începea de aici.

Despre experineța vizitei la Jilava, Anda Nițu, participantă a turului, elevă la Liceul Teoretic ”Ion Creangă” ne-a mărturisit:

Dacă m-ar întreba cineva „Cum a fost?”, aș raspunde că m-a speriat. M-am simțit pe rând vinovată și inutilă, ignorantă și nepăsătoare. Am simțit cum întreaga mea ființă este pătrunsă de durerea a sute de oameni ce au luptat pentru dreptul lor, pentru libertatea lor, în fond, pentru mine. M-a speriat faptul că stăteam în locul unde zeci de necunoscuți au fost torturați pentru dreptul meu de astăzi, iar eu nu puteam face decât să admir rămășițele unei clădiri odată impunătoare. Pereții scrijeliți, paturile ruginite, mirosul greu de mucegai și câteva informații primite din partea ghidului erau singurele urme  palpabile ale unei dureri de neimaginat. Am intrat de-a lungul unui coridor strâmt care avea, de o parte și de alta, celule, acum goale. Pe peretele uneia dintre ele mi s-a spus că exista scris un Psalm. Am vrut sa intru sa îl văd, dar ceva m-a oprit. Încă nu știu de ce m-am temut așa de tare de acel coridor. Văd și acum ușile negre, putrezite, întredeschise, cu mai multe rânduri de închizători și un mic vizor. Nimic nu mi s-a părut mai crunt decât izolarea pe care o promiteau acele camere strâmte.

Așa se face că drumul celor 25 de deținuți provizorii, a fost, se pare,  un cerc închis, complet. Parcă reconstituind în sens invers traseul deținuților de altădată, am reconstituit  întreaga dramă a unor vieți nedrept schingiuite. Căpătând o imagine de ansamblu a traseului celor mai cumplite închisori comuniste, am căpătat și imaginea uneia dintre cele mai cumplite realități din istoria recentă a României.

***

De menționat că organizarea proiectului educațional Turul închisorilor comuniste se datorează Asociaţiei pentru Promovarea Culturii şi Responsabilizare Civică (APCRC) în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER) şi Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti (ISMB) .

Artiom RADU, participant

elev la Liceul Teoretic „Jean Monnet”, București

ALEGEREA REPREZENTANTULUI ELEVILOR ÎN CONSILIUL DE ADMINISTRAȚIE AL LICEULUI

Joi, 15 octombrie 2015, s-au desfășurat în Liceul Teoretic „Jean Monnet” alegerile pentru  desemnarea reprezentantului elevilor în Consiliul de administrație al școlii. Radu Artiom din clasa a XI-a A a fost ales cu un număr de 182 de voturi din totalul celor 252 valabil exprimate. El devine astfel unul dintre cei 13 membri cu drept de vot ai Consiliului de administrație, alături de: director, director adjunct, patru cadre didactice (doamna profesor pentru învățământ primar Felicia Ionescu, doamnele profesoare Simona Dumitrașcu și Raluca Matei și domnul profesor Adrian Neagoe), doi reprezentanți ai părinților, trei reprezentanți ai Consiliului Local și un reprezentant al Instituției Primarului.

Uniforma liceului

Uniforma liceului purtata cu mandrie de elevii acestuia din cls. a XI-a A

ALEGEREA REPREZENTANTULUI ELEVILOR ÎN CONSILIUL DE ADMINISTRAȚIE AL LICEULUI

ALEGEREA REPREZENTANTULUI ELEVILOR ÎN CONSILIUL DE ADMINISTRAȚIE AL LICEULUI TEORETIC „JEAN MONNET” SE DESFĂȘOARĂ JOI, 15 OCTOMBRIE 2015, ÎNTRE ORELE 11.00 ȘI 14.00.

CONDIȚII DE CANDIDATURĂ:
- VÂRSTA: 18 ANI ÎMPLINIȚI LA DATA ALEGERILOR
- FĂRĂ SANCȚIUNE PE TOT PARCURSUL ȘCOLAR
- FĂRĂ RUDE SAU AFINI PÂNĂ LA GRADUL IV PRINTRE MEMBRII CONSILIULUI DE ADMINISTRAȚIE

A FOST DEPUS ȘI VALIDAT PÂNĂ LA DATA DE 14.10.2015, UN SINGUR DOSAR DE CANDIDATURĂ, AL ELEVULUI RADU ARTIOM DIN CLASA a XI-a A.

AU DREPT DE VOT TOȚI ELEVII CLASELOR a V-a – a XII-a. URNA ȘI BULETINELE DE VOT SE VOR AFLA LA BIBLIOTECĂ în intervalul orar 11.00-14.00.

Consiliului Școlar al Elevilor din Liceul Teoretic „Jean Monnet”

Vineri, 09 octombrie 2015, s-a desfășurat procesul de alegere a Biroului Executiv al Consiliului Școlar al Elevilor din Liceul Teoretic „Jean Monnet”.

Întrucât toți membrii fostului Birou Executiv au absolvit, Comisia de organizare și desfășurare a fost constituită din reprezentanții claselor a XII-a, aceștia neputându-se afla pe listele de candidați, după cum urmează:

CIOARIC LETISIA, eleva clasa a XII a B – presedinte
GEORGESCU MIHAI, elev clasa a XII a A – membru
COMANDAȘU CAZIMIR, elev clasa a XII-a A – membru
KISS ANDREI, elev clasa a XII-a B – membru
MEISSNER VANESSA, eleva clasa a XII a D– secretar
GUTU LIDIA, consilier educativ – observator

Conform Procedurii, au fost validate dosarele următorilor candidați:

-    RADU ARTIOM – clasa a XI a A
-    STAN ADINA ROSSE – clasa a XI a A
-    SERBAN MIHNEA – clasa a XI a B
-    MANEA ALEXANDRU GEORGE – clasa a XI a B
-    NEACSU ALEXANDRA – clasa a IX a D
-    VIERU RAUL DANIEL – clasa a IX a D
-    ANTON ALEXANDRA – clasa a XI a C
-    BĂLAN ANDRA – clasa a XI-a E

În urma desfășurării alegerilor în fiecare clasă, prin votul indirect al tuturor elevilor din clasele V-XII și prin votul direct al reprezentanților claselor, rezultatele au fost următoarele:
Nr. crt.    NUME ȘI PRENUME                        NR. DE VOTURI        REZULTAT
1.    ANTON ALEXANDRA – XI C                                   5
2.    BĂLAN ANDRA – XI E                                          8
3.    MANEA ALEXANDRU GEORGE – XI B                     18                  SECRETAR
4.    NEACȘU ALEXANDRA – IX D                                 4
5.    RADU ARTIOM – XI A                                         21           VICEPREȘEDINTE CȘE
6.    STAN ADINA ROSSE – XI A                                 26                  PREȘEDINTE CȘE
7.    ȘERBAN MIHNEA – XI B                                     24           VICEPREȘEDINTE CȘE
8.    VIERU RAUL DANIEL – IX D                                 4

 

Campania VIEŢI ÎMPLETITE

Participa la campania VIETI IMPLETITE si fa o donatie pentru o cauza nobila: crearea de peruci din par natural pentru femeile diagnosticate cu cancer.

In Romania, din femei este diagnosticata cu cancer de san in fiecare an. Din pacate, tratamentele impotriva cancerului determina pierderea parului si conduc la scaderea increderii in sine a pacientei oncologice. O peruca de par natural devine o necesitate, intr-o perioada delicata a vietii acestor femei.

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=957203990985212&id=395624153809868&_rdr

Activităţi-catedra de educaţie fizică

Catedra de educație fizică a început anul școlar cu mult entuziasm! (prof. Mari Ion, Mari Predica și Mara Pascal)
Fotografii de la crosul din 27 septembrie 2015 – Piața Constituției

Crosul din 3 octombrie

 Crosul din 4 octombrie

Competiţii sportive de ZIUA EDUCAŢIEI (05 octombrie 2015)

Proiectul “Turul inchisorilor comuniste”

 Proiectul Turul închisorilor comuniste, adresat elevilor de liceu din Municipiul Bucureşti, constă într-o excursie având ca scop vizitarea celor mai reprezentative închisori din sistemul concentraţionar românesc al perioadei comuniste. Vor fi vizitate închisorile de la Piteşti,AiudGherlaSighetRâmnicu Sărat şi Jilava

În vederea participării, vor fi selectaţi 25 de elevi din Municipiul Bucureşti printr-un concurs de eseuri. Tema eseului este „Pentru ce aş merge la închisoare? La ce ideal nu aş renunţa chiar dacă mi-aş pierde libertatea”.

Eseul elevului Radu Artiom, din clasa a XI-a B, a fost unul dintre cele mai bune.

La ce ideal nu aș renunța chiar cu prețul libertății? (III)

de Artiom Radu

Artiom Radu - fotografie

Într-o vreme a locvacităţii excesive, a vorbi, a-ți da cu părerea, a epuiza un subiect au devenit preocupări fireşti. Vorbim despre orice. Fie că avem ceva de spus, fie că nu. Fie că am iubit vreodată sau nu, oricum vorbim cu lejeritate despre dragoste; poate n-am suferit niciodată cu adevărat, însă asta nu ne împiedică să lansăm cele mai curajoase idei despre suferință.

Totuși a vorbi despre închisori impune o anumită rezervă și un soi nedefinit de pietate. Ai putea oare să-ți îngădui? Te-ar crede cineva? Gratiile văzute în filme sau poate prin penitenciarele devenite între timp muzee te îndreptățesc s-o faci? Cât din durerea închisă-n fier și geamătul surd potolit de sudalme a ajuns până la tine? Ai putea să discerni între penitenţa vinovatului și agonia mocnindă a celui nevinovat și nedreptățit? A celui închis ca să rămână închis și a celui închis ca să tacă? Voi n-aţi fost cu noi în celule [1] – ar avea poate să ne reproşeze dojenitor cei pentru care închisoarea a fost o realitate.

A vorbi onest despre închisoare, netrecând prin vreuna, nu se poate decât prin abstracţiune. Logica tradiţională ne sugerează o definiţie: restrângerea temporară sau definitivă a libertăţii. Pare totuşi prea facil să limităm ideea de închisoare la o simplă privaţiune, la o claustrare. În fond, cu toţii ne-am dori uneori să părăsim anodinul cotidian şi să ne regăsim într-un spaţiu închis, intim, aproape protector. Aşa încât, printr-un compromis suprauman de solitudine, uşa mereu închisă a teminiţei poate fi tolerată. Însă, scria Stendhal, „cel mai rău lucru la puşcărie e că nu poţi încuia tu uşa”. Anume acest sentiment al neputinţei inexorabile de a-ţi controla izolarea, de a te şti stăpân pe propriul timp, propria intimitate, propriile gânduri şi dureri pare a fi cel care subjugă şi copleşeşte în temniţă. Celula nu macină prin uşa care e închisă, ci prin faptul că ştii că n-ai închis-o tu şi nici nu ai mai putea s-o închizi singur. Nu absenţa libertăţii este întru totul problema, ci mai degrabă apăsătorul sentiment că nu-ţi poţi controla în niciun fel libertatea.

Negreşit, dincolo de a fi o astfel de manifestare punitivă, o certificare a culpei, închisoarea capătă deseori un caracter de martiriu. Suferi, benevol sau nu, pentru convingerile tale, ideile tale şi pentru omeneasca pornire de a ţi le face auzite. Suferi mai ales fiindcă idealul în care crezi şi care ţi-i reazem ajunge să-ţi fie înstrăinat, iar tu însuţi persecutat pentru demnitatea de a crede în el până la capăt.

Acest aspect impune ideii de închisoare, dincolo de alura sordidă şi grotească, o anumită tentă de nobleţe. Vina de a nu abdica de la propriile principii, de a prefera închisoarea unei altfel de abdicări şi de a îndura poveri nemeritate stă sub cupola unui anumit dram de romantism, de distincţie. Dincolo însă de aceste aparenţe, realitatea închisorii e la fel de dură şi impersonală. Într-adevăr, poate e cu atât mai dură şi impersonală cu cât ştii şi devii conştient pe zi ce trece că duci pe umeri o cruce neîntemeiat de grea.

Aşa se face că între a fi întemniţat pentru o crimă şi a fi întemniţat pentru un ideal există o diferenţă abia perceptibilă din exterior. În ambele cazuri condamnarea vine ca o consecinţă directă a unor acţiuni considerate ilicite. Diferenţa, colosală în esenţă, vizează cadrul valoric general-uman la care ne raportăm, am zice cadrul dreptului natural. La nivelul dreptului pozitiv, muabil, emis de autoritatea statală, crima nu interesează decât din punct de vedere formal. În acest cadru nu există nicio diferenţă de fond între un ucigaş şi o persoană care se exprimă liber, presupunând că ambele acţiuni sunt calificate drept crime. Idealul, devenit între timp acţiune criminală şi subversivă, rămâne totuşi ideal în cadrul dreptului raţional, iar cel condamnat îl poartă cu el în închisoare cu înalta conştiinţă a acestui fapt. Fie că şi-a arborat idealul direct, ca un gest de frondă, ca un protest, fie indirect, continunând să-l cultive în pofida normei proaspăt instaurate, cel condamnat îşi asumă crima, deci idealul şi toate chinurile pedepsei.

Ar fi poate deplasat să sugerăm că bucuria amnistiei şi a reabilitării celui condamnat ar compensa cumva aceste suplicii. Recunoştinţa semenilor şi memoria posterităţii par efemere şi lipsite de sens. Ai prefera mai degrabă să taci decât să răvăşeşti răni vechi prin cuvinte care trivializează durerea.

Meritul cel mare rămâne însă conştiinţa unei lupte duse cu demnitate. Conștiința ta, unic resort al echităţii şi integrităţii, rămâne vie, curată. Nu te-ai raliat la ceva străin firii tale, nu ai acceptat nimic ce ţi-ar fi pătat cumva conştiinţa şi ai îndurat chinul ploilor care nu se mai termină tocmai pentru soarele pe care aveai să-l revezi cu aceiași ochi. Ochi în care niciodată nu s-a oglindit altceva decât propriul tău crez.

Aş crede că aceasta este marea victorie a sinelui. Iar o astfel de revelaţie, după ani grei de carceră, pare a fi unica fericire.
Coerciţia de a renunţa la propriile principii – iată un fapt căruia i-aş prefera închisoarea. Închisoarea ca moarte, închisoarea ca uitare, închisoarea ca evadare. Nu aş putea să mai cred în libertate odată ce nu aş merge prin ea după cum îmi dictează propria fire. Decât un simulacru de libertate, aleg de bunăvoie o închisoare adevărată.

Paradoxal, dar tocmai atunci când libertatea din afara puşcăriei nu mai e libertate deloc, iar tu, altădată integru, corect, independent de voinţe exterioare, nu mai ai altă alternativă decât să vegetezi sau să te laşi sub vremi, deci sub alte voinţe, libertatea dozată, sumbră a închisorii pare unica şansă.

N-aş putea să mă cred liber dacă mi s-ar spune în ce să cred, dacă mi s-ar pune graniţe în cuvânt, în pas. Aş prefera viaţa de bezne [2] unei răsturnări de valori, de morală, unei societăţi în care să mi se demonstreze ritos că doi plus doi fac cinci. Aş prefera toţi pereţii celulelor ca să scrijelesc cu piatră pe piatră adevăratul răspuns. Celula unei izolări asumate ar fi mai caldă decât lumea unei libertăţi impuse şi drămuite.

Libertatea ca ideal suprem – libertatea de exprimare, libertatea de conştiinţă; libertatea de a iubi, de a crede, libertatea de a pleca sau de a rămâne, libertatea de a vorbi şi a scrie până şi despre subiectele care îţi impun rezervă şi pietate. Libertatea care este sursă a toate – libertatea ca respect, intimitate, responsabilitate. Iar pentru certitudinea acestei personale şi inalienabile libertăţi închisoarea este cu siguranţă un preţ infim.

Căci, până la urmă, nu doare rânjetul de monstru, nu scârţâitul osului când frigul pătrunde[3], nu dor gleznele strivite de cătuşe, cât dor frământările de pe urmă ale celui ce-şi trăieşte viaţa în dezonoarea unei trădări. Cea mai cruntă dintre toate – trădarea de sine.

***

Şi poate nici în acest fel nu ne este îngăduit să vorbim despre închisori. Din confortul propriei odăi, cu ferestre largi, deschise spre soare, ce ne costă să fim idealişti? Noi n-am fost cu ei în celule, dar în admiraţia noastră vagă, parcă am vrea să credem că, dacă era să ne fi văzut şi noi libertatea ameninţată cu puşca, nu ne-am fi trădat-o.

1 Radu Gyr, Voi n-ați fost cu noi în celule

Ibidem

Ibidem

Eseu preluat de pe site-ul Asociația pentru cultură și responsabilizare civică:

http://www.apcrc.ro/la-ce-ideal-nu-as-renunta-chiar-cu-pretul-libertatii-iii/